Sunt oameni in sufletul carora credinciosii zic ca s-ar afla „frânturi din sufletul lui Dumnezeu”. Altii ar putea crede ca este vorba de combinatiile energiilor astrale. Acesti oameni binecuvânteaza lucrurile pe care le ating, locurile prin care merg. Dau un sens ideilor si sentimentelor. Când ii intâlnesti, te fac sa iti doresti sa devii mai bun. Pentru ca fiecare din ei inseamna „mai bun”.
Uneori, sunt celebri. Sunt pictori, in tablourile carora iti regasesti sentimentele. Sunt actori care joaca pe scena propria ta viata. Sunt scriitori despre ale caror cuvinte spui: „Am sentimentul ca eu le-am scris”.
Dar, alte ori, acesti oameni cu spirit divin isi consuma viata in tacere. Asa cum a facut-o invatatorul, care ti-a aratat mersul sigur, atunci când tu te pregateai sa eziti. Prietenul care a crezut in devenirea ta, atunci când tu incetasesi sa mai crezi. Medicul, in ochii caruia ai citit speranta atunci când nu erai sigur ca mai exista…
Ema si soldatul mutilat
…In urma cu douazeci de ani, era o tânara asistenta medicala, abia venita la Spitalul Militar. Lucrase la Spitalul de arsi. De fapt, daca o cunosti pe Ema Matenciuc, realizezi imediat ca face parte dintre acei oameni care, indiferent ce ar alege sa faca in viata, ajung la performanta.
Imi vine sa zâmbesc, când ma gândesc ca, si daca ar fi cântat in corul scolii, ar fi ajuns cu siguranta solista. Dar Ema Matenciuc a ales sa fie asistenta. Si de-a lungul celor peste 30 de ani de cariera, in multe zile si nopti, ea a suferit, a sperat si s-a bucurat impreuna cu pacientii.
Unul dintre ei insa i-a ramas la inima mai mult decât altii. Iar povestea care ii leaga a inceput in urma cu douazeci de ani, in noaptea in care medicii si asistentele de la Spitalul Militar au fost anuntati ca urmeaza sa soseasca zeci de soldati raniti grav intr-o explozie.
„Imi aduc aminte, spune Ema Matenciuc, ca toata noaptea s-au amenajat rezerve, s-au adus paturi suplimentare. Nimeni nu stia câti soldati urmeaza sa soseasca: 30-40? I-am asteptat ore intregi, dar nu aparea nimeni. Iar spre dimineata, când toti eram cu ochii rosii de oboseala, a sosit transportul. Era un singur soldat. Cu fata, mâinile si corpul arse. Era desfigurat si nimeni nu stia ce sanse mai are sa traiasca. Iar cei care totusi ii mai dadeau sanse, erau convinsi ca, daca scapa, fata sa nu va mai putea fi recuperata nici macar cu ajutorul chirurgiei plastice”.
„Il ingrijeam ca pe un copil, un sot sau un frate”
Ema simtea insa ca barbatul de 20 de ani, tânar, puternic, al carui optimism i se citea in ochi, are sanse sa traiasca. I se parea nedrept sa fie altfel. A pus pariu cu sine ca barbatul va supravietui si va avea aceleasi trasaturi ferme, masculine, frumoase pe care era evident ca le-a avut inainte.
A cerut ca, atât timp cât soldatul va sta in spital, sa se ocupe numai de el. Si asa se face ca, timp de sase luni, asitenta a stat zi de zi numai lânga bolnav. Il hranea cu paiul, apoi cu lingurita. Ii desprindea cu penseta fiecare strat de celule moarte, care trebuia indepartat. Ii prindea cu pansamente si leucoplast cutele din jurul ochilor, ca sa nu ramâna semne. „Priveam spre pat si nu stiam daca acolo se afla un copil, un sot sau un frate”, marturiseste Ema, dupa douazeci de ani.
„Daca te doare, strânge-mi mâna…”
La inceput, cei doi nu puteau sa comunice. Barbatul era bandajat si nu putea sa articuleze sunetele, asa ca au facut câteva conventii. „Ii spuneam: daca vrei sa manânci, clipeste. Daca e prea rece, misca-ti ochii. Daca te doare, strânge-mi mâna”.
Mai târziu, soldatul a inceput sa vorbeasca si primul lucru pe care i l-a spus a fost ca isi face griji pentru familia sa. Era sigur ca mama sa e ingrijorata, pentru ca nu are vesti de la el de atât timp, iar gândul acesta il chinuia mai rau decât ranile.
„Asta m-a impresionat. Era ars pe cea mai mare parte a corpului. Avea dureri cumplite. Dar pentru el era mai importanta suferinta familiei. Stia ca era sprijinul celor de acasa si isi facea griji pentru ei. Era un om absolut special”. Asistenta a decis atunci sa invete sa ii imite scrisul. Si a inceput sa ii trimita mamei soldatului scrisori in care sa o asigure ca este bine.
“In sase luni de zile, nu mi-a cerut nimic deosebit pentru el. Era multumit cu ceea ce primeste. Avea un optimism molipsitor. Era desfigurat, nu putea sa zâmbeasca, dar ochii aveau mereu o sclipire vioaie: parca râdeau.”
… Dupa o jumatate de an, când a parasit spitalul, tânarul era refacut in proportie de 90 la suta.
A mai trecut pe la spital timp de aproape un an sa o revada pe cea care l-a salvat. Si asistenta isi aduce aminte ca a primit intr-o zi de la el un buchet superb de flori galbene. Apoi, legatura lor s-a intrerupt, dar Ema nu mai stie nici de ce si nici cum s-a intâmplat… O rog sa caute in arhiva si sa incerce sa dea de urma lui. Dupa doua saptamâni, avem numele complet si adresa lui de acum douazeci de ani: STATE TEODOR, comuna Independenta, judetul Calarasi.
„Nu exista cuvinte pentru a-i multumi”
In satul calarasean, o gasesc pe mama lui Doru, a lui Teodor State. Baiatul s-a mutat la oras cu multi ani in urma. Când ii vorbesc despre Ema Matenciuc, femeii ii dau lacrimile: „Ii spunea mama Ema. A fost a doua lui mama. A stat lânga patul copilului meu, când eu nu eram acolo. Când nici macar nu stiam ca este bolnav”.
Plânge. Are patru copii si imi repeta ca sunt cei mai buni copii din lume. Nu au suparat-o niciodata. Si intodeauna a fost mândra de ei.
Când i s-a intâmplat „nenorocirea” lui Doru, ea a avut presimtiri. Le spunea tuturor ca e ceva rau cu baiatul ei. „Dar Dumnezeu a facut sa nu pot sa ajung la el. Imi faceam seara bagajul sa ajung la unitate sa il vad si a doua zi ceva ma tinea pe loc. Ba cadeam la pat, bolnava, ba se pornea viforul, ba mi se imbolnavea un animal din curte… Parca Cel de Sus a facut sa nu pot sa ajung la el. Apoi am primit o scrisoare, in care imi spunea ca este bine, dar nu poate sa imi scrie, pentru ca este intr-o misiune. Dar când m-am uitat mai bine, mi-am dat seama ca nu este scrisul lui. Si-am inceput sa plâng. Pentru ca mi-am dat seama ca ceva i s-a intâmplat. Dupa sase luni, a venit acasa. Dar nu a vrut sa-mi spuna ce s-a intâmplat. Mi-a zis ca a scapat niste apa fiarta pe mâini si pe fata. Iar apoi, când m-am mai linistit, mi-a povestit totul. Si mi-a spus despre doamna Ema, care l-a ingrijit ca o mama, zi si noapte. Cred ca niciodata nu o sa am cuvinte sa ii multumesc vreodata si sa ii spun cât de mult ii datorez, ca mama”.
„Eram un monstru”
Doru locuieste acum in Calarasi. Are sotie si doi copii frumosi. Fata lui nu poarta absolut nici un semn care sa tradeze urmele cumplitului accident prin care a trecut. Este pur si simplu un barbat zdravan si prezentabil, de 40 de ani, care isi aduce aminte ca primul om pe care l-a vazut atunci când a deschis ochii pe patul de spital a fost „doamna Ema”.
„Când era lânga mine, ma simteam linistit. Când pleca, abia asteptam sa revina”, marturiseste astazi Doru.
„Avea o voce inconfundabila, calda, care iti mergea la suflet. Cred ca si acum, dupa atâtia ani, as recunoaste vocea aceea… Aveam arsa cam doua treimi din suprafata corpului. Si când nimeni nu mai credea ca scap, ea s-a ambitionat sa le arate tuturor ca se poate. Nu stiu, poate faptul ca nu avea copii pe vremea aceea a facut-o sa se lege atât de mult de mine. Când ne-am mai apropiat, am intrebat-o câti ani are, daca e casatorita. Mi-a spus ca are 36 de ani; eu aveam 20. Si i-am cerut voie sa-i spun mama Ema.”
Dupa doua saptamâni de la accident, Doru a cerut o oglinda, sa isi vada fata. „Eram un monstru. Am fost deprimat. Dezamagit de mine. Mi-am spus ca nu o sa se mai uite nimeni la mine niciodata, ca pâna la sfârsitul vietii o sa provoc doar dezgust celor din jur. Dar doamna Ema mi-a dat curaj. Mi-a spus ca fata se regenereaza cel mai repede si ca in scurt timp o sa fiu un barbat chipes. Si asa am inceput si eu sa sper”.
Mai tare ca destinul
…Doru imi confirma ca ar vrea sa o revada pe Ema Matenciuc. „La un an dupa ce am iesit din spital, doamna Ema a plecat in strainatate. Mi-a spus ca o sa ma caute când se intoarce, dar nu a facut-o. Am sunat-o de câteva ori la numarul vechi, dar nu mi-a raspuns nimeni”.
Stabilim o zi… si Doru bate la usa cabinetului. De pe hol, aud strigatul de totala uimire si bucurie al Emei Matenciuc (asistenta-sefa, acum). Iar când isi recapata vocea, incep sa curga intrebarile: „Ce iti face familia? Te-ai casatorit? Ai copii? Ti-ai terminat scoala?”
Mama Ema il priveste multumita: nici un semn pe fata. Vrea sa ii cunoasca sotia, si când o vede e incântata: „Ei, cum este doamna, aveti un sot bun?”. „Foarte bun. Am avut noroc”, râde femeia.
„Cum arat, dupa douazeci de ani? Sa nu imi spui ca sunt tânara si frumoasa, ca ma enervezi”, il ameninta in gluma.
„Vocea v-a ramas aceeasi. Si ochii. Daca va intâlneam pe strada, va recunosteam. Nu mi-ati mai dat nici un semn de viata…” „Da, recunoaste ea, parca suparata pe sine. Dupa ce m-am intors din strainatate, m-a luat… valul vietii. Apoi mi-am dat seama ca nu mai am adresa… Dar acum ne-am intâlnit si sper ca nu or sa mai treaca douazeci de ani pâna la urmatoarea intâlnire…”
Ma indepartez si ii las sa isi spuna toate lucrurile pe care nu si le-au spus de douazeci de ani. Sunt sigura ca fiecare vede in celalalt propria tinerete. Si amândoi isi aduc aminte ca, intr-un moment al vietii, i-a legat… speranta. Speranta ca, impreuna, doi oameni sprijinindu-se unul pe altul vor fi mai puternici decât destinul.
Târziu, acasa, ma gândesc la Ema Matenciuc. Imi revin in minte vocea ei, zâmbetul, privirea. Se apropie Craciunul si poate ca aceasta ma face sa ma intreb cât de mult trebuie sa ii iubesca Dumnezeu pe unii oameni, incât sa picure in ei iubire si puteri divine. Cred ca, din când din când, Iisus mai coboara pe pamânt si face câte o minune. Numai asa putem intelege cu mintea noastra cea omeneasca cum de povestea pe care v-am spus-o s-a putut petrece aievea…
Carmen PETCU
